Alegerea Patriciei

Capitolul 1

Patricia Brenton răsfoi pentru a treia oară pe ziua aceea dosarul ce însoţea cererea de brevetare a unui plămân artificial. CIPC, institutul sud-african de cercetare şi brevetare a invenţiilor, o rugase să îi ajute să auditeze compania ce înaintase cererea respectivă. Dacă informaţiile incluse în dosar erau doar şi pe jumătate corecte, atunci Biometric Millenials, organizaţia ce inventase un plămân artificial cu comportament organic, dăduse lovitura. Iar o firmă necunoscută, lansând pe o piaţă emergentă un produs revoluţionar care ar fi putut salva vieţile a milioane de oameni, era un pericol pentru economia pe care ea o reprezenta.

Îşi pescui telefonul mobil din poşetă şi apelă numărul-rapid 3.
– Hei, aici Patricia. Da, sunt în Johannesburg, am aterizat ieri noapte. Ascultă, cei de la CIPC au descoperit o adevărată mină de aur. Se lăsă liniştea câteva clipe, apoi femeia continuă: Sau de diamante, da. Râse. Crezi că e prea mult dacă cer o echipă de experţi? Cât mai curând, da. Neapărat un bio-mecanic şi un doctor în medicină generală. Nu ştiu încă în ce categorie să încadrez descoperirea asta şi nu vreau să pierd timpul unui specialist de care nu ne putem lipsi.
Închise.

Dosarul aflat pe biroul său temporar păru să o ridiculizeze. Zborul de la Detroit la Johannesburg, cu toate escalele, durase mai mult de 19 ore, iar Patricia avea doar un singur rând de haine la ea. Noaptea trecută abia închisese un ochi, afectată de căldură, uscăciunea aerului şi de diferenţa de fus orar. Era obosită şi mintea abia îi mai funcţiona, dar era ceva la dosarul pe care venise să-l investigheze care nu-i dădea pace.

Ezită o clipă, apoi decise că nu încălca nici o lege dacă investiga dincolo de limitele sarcinilor sale de serviciu.
– Serge, bună, rosti ea în receptopul telefonului. Am nevoie de o favoare.
– Patricia, o salută şi el. Ai cumva idee cât e ceasul aici?
– Sunt încă pe fusul nostru orar, Serge, îi răspunse ea, ignorându-i sarcasmul.
Prin receptor se auzi răsuflarea lui întretăiată şi murmur de voci. Femeia care-i încălzise patul lui Serge nu era încântată de întreruperea serii lor.
– OK, ce vrei? îl auzi Patricia interesându-se cu ce ar fi putut-o ajuta.
– Am nevoie de…, ezită pentru o clipă. O adresă, un număr de telefon, un nume, orice punct de pornire. Firma se numeşte Biometrics Millenials.
– Ce-au mai inventat burii de data asta? comentă el din receptor. Floarea-soarelui cu seminţe colorate?

Patricia zâmbi, dar nu zise nimic. Primele ei misiuni o trimiseseră pe tot globul, verificând brevete ce ar fi putut interesa guvernul american. Majoritatea nu ar fi putut fi aplicate nici măcar în gospodăria unui muntean obsedat de OZN-uri. Serge o tachina întruna de atunci.
– Plămânul artificial organic.
– Nu e contradicţie în termeni?
– Datele din dosar sunt extrem de bine argumentate. Orice au dezvoltat sud-africanii, ei sunt convinşi că e the real deal.

Bărbatul mormăi ceva neinteligibil în receptor.
– Încearcă să-mi faci rost de informaţii până joi. Am solicitat o echipă de experţi. Aş vrea să ne apucăm de treabă cum ajung ei aici.
– Lucrez la securitate, Patricia, nu sunt afurisitul tău de detectiv particular.
– Mulţumesc, Serge, îşi exprimă ea gratitudinea sinceră.
– Ai grijă de tine, Pat.
Convorbirea se deconectă. Patricia Brenton luă dosarul de pe masă şi îl aşeză în fişet. Încuie uşa biroului în urma sa şi lăsă cheia la recepţie.

Când părăsi sediul CIPC, afară era noapte şi pentru prima dată de când aterizase în Johannesburg, simţi că poate să respire fără să-i ia foc plămânii. Poate că invenţia celor de la Biometrics Millenials nu era chiar o nebunie.

Hotelul în care se cazase se afla la câteva străzi distanţă de sediul CIPC, aşa că Patricia decise să meargă pe jos într-acolo. Energia oraşului rezona în jurul ei; sud-africanii ieşiti de la lucru creau o hărmălaie de nedescris pe străzi. Mărci cunoscute ale unor lanţuri de retail colorau parterul clădirilor, iar imagini ale unor femei caucaziene decorau vitrinele. Patricia se opri în dreptul câtorva magazine, dar rezistă tentaţiei de a intra. În ciuda faptului că zburase din State nepregătită suficient pentru aventura africană, nu se afla într-o vizită de cumpărături. Îşi urmări reflexia în câteva vitrine; se încruntă, nemulţumită. În ultimele săptămâni, fiind mereu pe drum, prin câte-o ţară aflată la capăt de lume, încetase să se mai îngrijească. Îşi promise că după misiunea aceasta urma o vacanţă pe o plajă din Hawaii, poate chiar să-şi viziteze tatăl în New Hamptons.

Apoi reflexia i se schimbă. În vitrină apăru, doar pentru o secundă, o străfulgerare. Patricia abia avu timp să-şi reinstruiască trupul să-şi amintească trainingul lui Serge, înainte de a se îndrepta cu calm către clădirea din capătul străzii. Expert în securitate, Serge Ouegnin întotdeauna discutase cu agenţii trimişi pe teren situaţii ipotetice: cum să se comporte în cazul unei lovituri de stat, dacă sunt răpiţi pentru răscumpărare, cum să se apere în cazul în care sunt atacaţi pe stradă. Nimeni nu îi instruise cum să reacţioneze în cazul în care erau urmăriţi. Nimeni nu o pregătise pe ea pentru asta.

Patricia îşi forţă mintea să afunde strada în tăcere, apoi îşi scoase telefonul mobil din buzunarul genţii şi, fără a-şi muta privirea către tastele gumate, apelă ultimul număr format. Serge nu răspunse. Iar Serge răspundea întotdeauna. Îşi strânse mobilul la piept. În afară de dispecera centrului de comandă şi de operatorul său, nimeni nu cunoştea detaliile misiunii sale.

De fapt, nici nu ar fi trebuit să se afle pe teren. Patricia Brenton fusese întotdeauna un şoarece de bibliotecă până ce se aflase, în urmă cu trei ani, la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. În timpul unei cine din cadrul unui team-building organizat pentru o echipă de analişti juniori ce lucrau pentru departamentul de Dezvoltare Biotehnologica a Departamentului de Agricultură, Patricia expusese colegilor săi cazul unui obscur savant rus. Individul în cauză încercase să îmbunătăţească pe cale biologică îngrăşăminte chimice, pe care apoi le împrăştiase peste o mică bucată de pământ pe care o deţinea în tundra siberiană. Bărbatul nu supravieţuise metodelor de interogare ale serviciilor secrete ruseşti, ce doreau reţeta noului îngrăşământ sintetic, dar pe bucata lui de pământ, presărată cu formula chimică a descoperirii sale, crescuse, pentru o scurtă perioadă de timp, o luxuriantă vegetaţie, adaptată condiţiilor de mediu.
– Ce vreau să spun, îşi apărase Patricia ideea în faţa colegilor săi, este că bărbatul acesta a descoperit, fără puterea noastră de cercetare şi fără ajutor din partea guvernului său, o adevărată fântână a tinereţii!
– Pat, a văzut cineva bucata aia de pământ?, o întrebase Roger, responsabil cu arhivarea datelor unui proiect federal de repopulare cu păstrăv a apelor lacului Michigan.
Colega lui scuturase viguros din cap, negând.
– Am citit despre asta, răspunsese ea.
– Ai citit…, contracarase altul, ducând paharul de bere la buze. Pe unul din acele bloguri infame pe care le urmăreşti, Patty?

Patricia se înflăcărase şi aproape voise să-i arunce o replică acidă – sau poate conţinutul paharului său de vin – colegului său, când Diana Spencer, partenera sa de cercetare şi poate singura persoană din întreaga echipă care nu lua în derâdere pasiunile ei ascunse, se apropiase de masă. Era însoţită de Evelyn McGregor, adjuncta asistentului Secretarului de Stat de la Agricultură. Şi Evelyn făcuse parte din mica lor echipă, însă fusese promovată cu puţin timp înainte ca Patricia să fie angajată ca înlocuitoare a ei. Diana, Roger şi ceilalţi cinci analişti lucraseră însă cu femeia ani de zile şi aveau numai lucruri de bine de menţionat despre ea.

Patriciei i se menţionase ulterior, aproape la o săptămână distanţă de acea cină, faptul că Evelyn McGregor se alăturase petrecerii doar pentru a o cunoaşte pe ea. Adjuncta asistentului secretarului de stat primea conducerea propriei echipe şi putea să aleagă singură membrii, fără implicarea unei comisii a Congresului american.
De la Dezvoltare Biotehnologică, Patriciei i se alăturase Roger. În afară de ei doi, Evelyn mai recrutase un bio-chimist şi un medic neurolog, bine-cunoscut în mediile elitiste. Trei ani mai târziu, echipa lor depăşea 50 de operativi şi acoperea activităţi pe întreg Globul. Pat şi colegii săi învăţaseră să devină diplomaţi, spioni, oratori, investigatori. Femeia nu-şi mai amintea ultima dată când se bucurase de o vacanţă adevărată, deşi îşi trăia viaţa dintr-o valiză şi în camere de hotel. Deţinea un apartament complet funcţional în Detroit, dar nu gătise niciodată în bucătăria ei, iar maşina de spălat nu fusese niciodată racordată la sistemul de scurgere.

Încercă din nou să formeze numărul lui Serge, dar se răzgândi în ultimul moment. El era doar consultantul lor în situaţii de urgenţă, legătura cu CIA-ul şi, ocazional, persoana care putea face rost de informaţii nesancţionate. Nu de puţine ori Patricia fusese chemată în biroul lui Evelyn şi mustrată pentru metodele ei de investigaţie, sugerate de Serge, în timp ce el scăpase doar o o avertizare şi o scurtă bătaie pe umăr.

Se strecură pe o alee îngustă, ce ducea către zona de descărcare a mărfii unui restaurant cu specific pescăresc, şi se ascunse în spatele unui camion. Şefa ei răspunse abia la al treilea apel:
– Brenton, ar fi bine să ai un motiv al dracului de bun, lătră ea din difuzor.
– Evelyn, sunt urmărită. Mă aflu pe o alee lăturalnică, în zona unui John Dorys în Bedford.
La capătul celălalt al liniei nu se auzi nimic o perioadă. Apoi glasul răguşit al lui McGregor, uşor acoperit de un fâşâit static.
– Patricia.

Patricia îndrăzni să-şi închidă ochii pentru câteva secunde. Nu dormise aproape deloc în timpul zborului, iar de când aterizase era un ghem de nervi. Nu avea puterea să se descurce într-o situaţie ostilă.
– Patricia?
– Sunt aici, Evelyn.
– Eşti la opt minute distanţă de mers pe jos de spitalul Bedford Gardens. Încearcă să ajungi acolo întreagă.
– Cum…?
Cum ai ştiut asta? Cine eşti? Măcar te cunosc?
Nu întrebările pe care ar fi trebuit să le adreseze lui Evelyn McGregor la 4 dimineaţa pe fusul coastei de est.
– Geolocaţia, Patricia. Încearcă să rămâi în viaţă; voi trimite o echipă să te extragă. Rămâi întotdeauna în zone populate. Dacă voiau să te ucidă, ai fi fost moartă până acum.

Apelul se deconectă, iar femeia încremeni câteva clipe în semi-întunericul aleii, ascultând cum lăzile cu peşte erau descărcate din camion, înainte de a fi urcate pe nişte cărucioare şi duse în restaurant. Lângă tomberon erau chitite câteva cutii de lemn, iar Patricia aranjă două dintre ele astfel încât să se poată aşeza. Şefa ei era o femeie cu resurse şi o putere de convingere pe care Patricia nu o mai întâlnise la nimeni altcineva, dar aflată pe un continent diferit şi despărţită de Evelyn de un ocean, chiar nu îi mai păsa de ordinele acesteia. Se descălţă de pantofii grei, ce-i stâlciseră degetele o zi întreagă, aşezându-i cu grijă lângă ea şi îşi trecu breteaua genţii peste gât, strângând-o într-un final la piept. Evelyn avusese dreptate într-un singur aspect; oricine ar fi fost persoana care o urmărea, dacă şi-ar fi setat să o ucidă, ar fi ucis-o deja.

În şezut, cu capul sprijinit de metalul tomberonului, strângându-şi geanta la piept şi mobilul în mână, Patricia Brenton, Agent Special al Guvernului Statelor Unite ale Americii, adormi, după mai bine de 48 de ore de când era trează.

Obsesia săptămânii: Weekend

De astăzi începe weekendul prelungit prin ţările baltice 🙂

Soarta Furiosului

Fusei la F&F 8 sau, la cum i se zice în mod oficial, Soarta Furiosului (The Fate of the Furious). Nu intru în detalii, deoarece deşi ne aflăm la al optulea episod al sagăi Fast and Furious, povestea este aceeaşi: Toretto şi trupa trebuia să execute o misiune imposibilă, folosind maşini pentru a fura ceva la care nu era nevoie să folosească maşini.

Plot twistul se află în faptul că, aparent, Dominic Toretto se întoarce împotriva „familiei”, iar pentru a fi adus pe calea cea dreaptă, Deckard Shaw (my baby Jason Statham), schimbă macazul şi devine bun. Ce v-am zis? Plot twist!

De ce să vă duceţi să vedeţi filmul ăsta la cinema:

• e primul film din serie care are în distribuţie 2 actriţe deţinătoare ale unui premiu Oscar (Charlize Theron şi Helen Mirren), iar treaba asta se simte.
• pentru că interacţiunea dintre Deckard Shaw (Statham) şi Luke Evans (The Rock) face tot deliciul.
• Scott Eastwood mhmhm 😀
• pentru că e foarte mişto şi nu o să vă pară rău de banii pe care îi veţi da pe bilet.
• Jason Statham ❤
• pentru că pe lângă Missandei, l-au mai adus şi pe Tormund din Game of Thrones

În acelaşi timp, nu vă aşteptaţi ca acţiunea/povestea să aibă vreun sens. Şi nici dialogul nu e foarte elevat.  Dar îşi va atinge scopul de a vă distra. Am menţionat cât de minunat poate să fie Jason Statham? Actorul britanic are mai multă carismă decât pot folosi producătorii şi încă nu s-a născut regizorul care să-l poată folosi la capacitatea lui maximă.

Pe final vă las cu un mic exemplu al relaţiei de dragoste şi ură dintre Tumblr şi franciza F&F 🙂

Alegerea Patriciei

„Alegerea Patriciei” face parte din acelaşi univers ca şi „Alegerea Louisei”, iar naraţiunea se desfăşoară asemenea celei din prima carte, necronologic.

Prolog

„Every good occupation deserves a resistance.” – Miles Matheson (Revolution)

Roşcat tern şi albastru spălăcit. Atât de contrastant în comparaţie cu nuanţele vibrante ale bărbatului aflat de cealaltă parte a piscinei. Negru strălucitor şi albastru pătrunzător. Îi simţise privirile sfredelindu-i ceafa încă de dăduse prima oară cu ochii de el. Şi nu găsise un singur lucru îngrozitor la el. De fapt, dacă era în totalitate sinceră, o încânta atenţia tăcută pe care i-o acorda.

Îl întâlnise în prima zi, la recepţie. Se împiedicase de cureaua genţii de călătorie şi înainte de a atinge podeaua, braţele lui o învăluiseră în protecţia lor tandră, întrerupându-i căderea. Clişeul tipic american, nu? Fata întâlneşte băiatul, băiatul salvează fata, fata se îndrăgosteşte de băiat. Doar că interacţiunea lor se oprise acolo. Băiatul se asigurase că fata se află în siguranţă, apoi se încruntase, albastrul ochilor lui devenind şi mai întunecat. Patricia nici nu apucase să-i mulţumească înainte ca el să dispară. Dar numai temporar, deoarece în zilele următoare îl întâlnise peste tot prin hotel sau prin sătuc: când cobora dimineaţa la micul dejun, îl vedea îndreptându-se către piscină; când se ducea la piscină, îl zărea alergând pe aleile parcului; când ieşea la plimbare cu colegii, o surprindea dintr-un cotlon întunecat, şoptind în telefonul mobil.

– Ar trebui să te duci să vorbeşti cu el.
Patricia se întoarse brusc către colega sa, Diana, ridicând o sprânceană în loc de răspuns.
– Nu te arăta surprinsă, chicoti cealaltă femeie. Eşti transparentă, Patty. Îl vrei. Şi cred că şi el te vrea la fel de mult, dacă ar fi să judec după privirile pe care ţi le tot aruncă de două zile încoace. Apoi suspină, trecându-şi o palmă peste faţă, ştergându-şi sprâncenele de apă. Ce-aş mai vrea să se uite un bărbat aşa la mine.

Problema Dianei, ponderă Patricia, era faptul că era căsătorită cu un bărbat care, deşi o iubea foarte mult, care nu uita nici o aniversare sau zi de naştere, care îi trimitea flori sau cadouri la birou şi care o scotea în oraş cel puţin o dată pe săptămână, adoptase atitudinea bărbatului de vârsta a doua care îşi iubeşte soţia, dar nu îşi iubeşte femeia. Iar Diana, apropiindu-se vertiginos de 40 de ani, doar ce realizase că viaţa ei abia acum începe.
– În regulă atunci, continuă ea. Mă duc să mă culc.

Patricia încuviinţă, incapabilă să rostească un cuvânt, dar rămase în continuare pe loc, bătând apa cu palmele. Dacă Diana pleca, ar fi rămas singură cu el. Doar ei doi şi întinderea de apă, iar gândul acesta o încântă şi o sperie în egală măsură. Îndrăzni să-i arunce o privire furtivă peste umăr, dar bărbatul nu mai era in postul lui de observaţie. Stătea în picioare, pe marginea piscinei, picăturile de apă alunecând de-a lungul pieptului, braţelor şi gambelor lui. Slipul i se lipise de corp, ca o a doua piele, iar Patricia abia reuşi să-şi suprime un geamăt. Ok, Diana avea dreptate; îl dorea cu toată fiinţa ei. Apoi el îi întoarse spatele, îşi luă prosopul de pe marginea şezlongului şi intră în clădire.

Femeia îşi simţi visele şi dorinţele distruse asemenea unui castel de cărţi ce se prăbuşea. Evident, puterile ei telepatice nu funcţionaseră. Dacă repeta iar şi iar în gând Vino şi ia-mă, fă-mă femeia ta, nu ar fi rezolvat nimic nici într-o sută de ani. Bărbaţii – iar acest bărbat nu făcea excepţie, bineînţeles – sunt creaturi simple, cu o minte rudimentară. Ei nu ţi-ar anticipa nevoile nici dacă le rosteşti clar şi răspicat. Iar Patricia nu făcuse asta. Patricia se mulţumise să admire de vis-a-vis, un manechin într-o vitrină, pentru că Patricia nu era genul de fată care să intre în magazinul care vindea genul de vise pe care le avea, să spună Ştiţi ce?! Îmi doresc manechinul acesta şi o să-l iau cu mine.

– Eşti o idioată, se mustră ea, ieşind din apă. Era trecut de miezul nopţii şi începuse să se lase frigul. Un fior îi străbătu şira spinării şi se grăbi să-şi arunce halatul de baie peste umeri. Apoi intră în clădire, îndreptându-se către ascensoare.

Spa-ul era liniştit, doar câteva lumini de veghe lăsate aprinse. Rămăsese ultima la piscină şi cum era o oră înaintată, probabil că nu se mai afla nici un membru al staff-ului prin apropiere. Patricia băgă mâna în buzunar, asigurându-se că încă mai avea cartela magnetică. Apoi uşile liftului se deschiseră, iar ea intră sub lumina puternică a neoanelor. Iar el intră după ea, chiar înainte ca uşile să îl strivească.

Nu pot să respir, gândi ea cuprinsă dintr-odată de un sentiment de panică. Lumina micuţului vagon îi ardea fruntea, orbindu-i pupilele. Îşi strânse pleoapele, retrăgându-se într-un colţ. Inima îi bătea nebuneşte în piept, bubuindu-i în urechi. O încercă un sentiment de vomă şi ridică instinctiv mâna la gură, parcă încercând să oprească fierea să iasă la suprafaţă. E doar un bărbat, Patricia. Nu exagera. Doar că sfatul acesta ar fi funcţionat perfect dacă ar fi fost miezul zilei, nu ar fi purtat un costum de baie ud, ce nu lăsa loc imaginaţiei, iar ea ar fi fost înconjurată de oameni. Deoarece el părea genul de om care se simţea în largul lui singur. Iar ea era singură cu el.

Apoi ding-ul ascensorului se auzi la etajul ei, iar Patricia aproape de rostogoli afară din lift. Pentru cineva care-şi dorea atât de mult să se culce cu acest bărbat, Patricia făcea tot ce-i stătea în putinţă să pună o distanţă între ea şi el. Se opri însă în faţa uşii camerei sale, ezitând. Degetele i se încordară peste cartela magnetică. Patricia nu auzi scârţâitul metalic al uşilor ascensorului, închizându-se. Spatele i se încordă, umerii îi căzură. El era încă acolo. Se întoarse să-l privească.

Sprijinit în cadrul liftului, aplecat uşor în afară, umplea întreg spaţiul holului cu prezenţa lui. Patricia ştiu în acel moment, fără nici urmă de îndoială, că ar fi putut la fel de bine să fie îmbrăcată în zdrenţe, pentru el nu ar fi contat câtuşi de puţin. Nu mai stătu pe gânduri, înaintă spre el chiar în acelaşi moment când bărbatul se retrase în lumina orbitoare a liftului, eliberând mecanismul uşilor metalice. Patricia răsuflă în acelaşi timp uşurată şi enervată. În timp ce intra în cameră, izbucni într-un râs isteric; îi dădură lacrimile şi îşi şterse în grabă obrajii umezi. Înainte de a adormi, se mai gândi o dată la bărbatul ce-i atrăsese atenţia şi la ce ar fi putut face împreună cu el dacă necunoscutul nu ar fi avut mai multă tărie de caracter.

Obsesia săptămânii: Paris

Paris e un sentiment 🙂 Imi lipseste. Iar în aprilie se vor împlini 10 ani de când am fost ultima dată acolo…

Gânduri despre Timişoara

M-am mutat în Timişoara din februarie. Mi-am luat la revedere de la prieteni şi familie, mi-am pus coada pe spinare şi dusă am fost în Banat, căci degeaba e Banatul fruncea când Oltenia e mincea 😀

Pe aici, toate bune şi frumoase, parcă e stat în stat, dar să-mi fie cu iertare, oamenii de pe aici sunt cam nebuni:

1. Vecinii de la bloc mă ameninţă că-mi înţeapă roţile maşinii sau îmi sparg parbrizul.
2. Regulile de circulaţie nu se respectă (ce-s ălea?!)
3. Semafoarele pentru pietoni sunt invizibile (ce-s ălea?!), iar pietonii traversează pe unde vor ei, când vor ei.
4. Oamenii ăştia pe aici vorbesc de cafă (cafea), facultă (facultate), papuci (pantofi) şi în general au un vocabular aparte, specific lor (ce ziceam mai devreme că Timişoara e stat în stat?)
5. Primarul lor le-a plantat palmieri prin centru.
6. Studenţii vor în internship în firma ta, dar habar nu au cine eşti şi cu ce te ocupi.
7. Candidaţii aplică la posturile vacante, iar dacă îi suni să-i programezi la interviu în aceeaşi zi sunt deja angajaţi la concurenţă.
8. Sunt 4-5 bancomate ING în tot oraşul si doar 2 Rompetroluri. Săracilor.
9. Toţi oltenii sunt manageri în Banat 😀

That’s it for now folks! Bine v-am regăsit 🙂

Alegerea Louisei

Şiii… s-a terminat povestea mea 🙂 Evident, până la finalul acestui capitol Louise va face o alegere, iar aventurile ei se termină deocamdată aici. Noi vom rămâne împreună însă, deoarece trebuie să aflăm care va fi alegerea Patriciei 🙂

Capitolul 10: Puterea celor 3

Lorena era conştientă că nu era precum alte tinere de aceeaşi vârstă. În fanteziile ei nu mai era salvată de un Făt Frumos. Fanteziile ei erau întunecate. În special acum. Se obişnuise să fie mereu pe fugă, să lupte. În funcţie de oponent, fie că sfârşea prin a fi deasupra sau nu, şi cât de primal era atacul, însăşi lupta era cel mai puternic afrodisiac. Să fie salvată? Jenant. Ar fi însemnat că nu ar fi reuşit. Salvarea era pentru domniţe, iar ea nu era nici pe departe una. Era o afurisită de Fiică.

Deşi aparent avea nevoie ca cineva să le reamintească asta hormonilor săi. Ploaia continua să cadă deasupra ei în rafale îngheţate în timp ce târa un Alex inconştient departe de locul în care autovehiculul, în care se aflaseră până acum câteva minute, derapase. Se îndoia însă că hainele ei erau în totalitate umede din cauza ploii. Scrâşni din dinţi şi continuă să sufere în tăcere. De ce trebuise să se întoarcă şi să o salveze? De ce trebuise să fie el cel care o salva întotdeauna?

Misiunea fusese simplă. Planul, cel puţin. Tatăl o trimisese să îi aducă la el pe cei trei experţi CoalPoint aflaţi în Johannesburg, dar Lorena era una singură, iar ei se luptaseră. Unul dintre bărbaţi căzuse primul. Îşi frânsese gâtul alergând pe scări, în timp ce Alex şi femeia încercaseră să-i distragă atenţia. În timp ce se apăra de atacul lor coordonat, îl împinsese pe bărbat într-un zid, tăiându-i răsuflarea pentru câteva clipe, apoi îi zdrobea ţeasta de podea nenorocitei aceleia ce îndrăznise să riposteze. Când ceaţa roşie i se ridicase de pe ochi, realizase că singurul expert pe care îl mai avea în viaţă era un specialist în armament care se afla la centrul de gestionare a situaţiilor de criză doar pentru a corobora inventarul pagubelor cu lista primită de la superiorul lui. Alexander Knight nu era omul e care Tatăl avea nevoie. Iar ea nu avea nevoie de dezastrul în care se afla.

Darren Connolly apăruse de nicăieri în spatele maşinii pe care Lorena o piratase şi furase şi îi împuşcase roţile, aruncând-o pur şi simplu de pe carosabil. Era o minune că nu-şi rupsese vreun membru; desigur, nu la fel stăteau lucrurile şi pentru Alex. Atârna pe umărul ei asemenea unei păpuşi de cârpe, aproape mort. Apropierea lui de ea, chiar şi involuntară, o făcea să se simtă claustrofobică. Singura fiinţă umană a cărei atingere o tolera era Tatăl şi asta doar pentru că aşa îi era înscris în codul genetic. Toată această situaţie în care era obligată să ajute pe altcineva în afară de ea însăşi era mult în afara zonei de confort. Puţinele cunoştinţe medicale pe care le deţinea îi confirmaseră că Alex avea să fie în regulă, în cele din urmă, dacă îl pompa cu antibiotice şi perfuzii; observându-l luptându-se astăzi înţelesese că dorinţa lui de supravieţuire depăşea instinctul de conservare. Alexander Knight era un bărbat care avea pentru ce să lupte. Motivaţia lui era reală, spre deosebire de a ei, care ucidea, răpea şi tortura doar pentru că voia să-şi impresioneze Tatăl.

Clătină din cap, încercând să-şi adune gândurile. Nu era o idioată. Dacă se gândea bine la toate calităţile cu care fusese înzestrată, s-ar fi putut chiar considera un geniu. Dar nu era umană. Nu era perfectă, precum Louise. Şi nici nu îi trecuseră neobservate privirile pierdute în gol ale Tatălui său de fiecare dată când se gândea la ea. Lăsă furia îndreptată către disfuncţionalitatea familiei sale să-i arate calea pe care ar fi trebui să o urmeze de aici încolo.

 

Louise se trezi dintr-o dată, tâşnind dintre aşternuturi ca arsă. O palmă şi-o trecu peste faţă, în timp ce pe cealaltă şi-o apăsă peste piept. Bubuitul nebun al inimii sale îi răsuna puternic în urechi, spărgând liniştea stranie a încăperii. Trupul începu să-i tremure numai amintindu-şi frânturi din visul pe care tocmai îl avusese, încă mai putând să-i simtă pielea alături de a ei. Privi cu dezgust aşternuturile şi începu să tragă de capătul cearceafului, dezvelind salteaua. ‚Ar trebui să le ard’, gândi ea, frustrată. Se mustră pentru că îşi permisese să se gândească la Alex înainte de a se duce la culcare. Era căsătorită cu Darren, îndrăgostită de el! Nu deţinea controlul viselor sale, dar nici nu era un lucru obişnuit ca acestea să apară şi să fie atât de reale. În plus, se dovedea încă o dată cât de lipsită de scrupule era.

Aruncă cearceaful în coşul pentru rufe murdare şi aşternu altul peste saltea, aranjând pernele cu grijă. Inspiră şi expiră de câteva ori; sub nici o formă nu avea să mai poată adormi la loc. În nici un caz după un astfel de vis…

Se aşeză cu grijă pe marginea patului, ca şi cum ar fi fost un obiect de origine extraterestră. Singura metodă de a-şi şterge visul din minte era să-şi amintească cum ajunsese să se culce cu Alex. Cum evoluaseră de la colegi şi prieteni la amanţi şi confidenţi. Iar acum, nu mai rămăsese nimic din ei.

O sărutase într-o seară, pe când Louise aţipise pe canapeaua din living. Intenţionase să fie un sărut trecător, pe frunte, dar în timp ce se aplecase deasupra ei, buzele Louisei îl chemaseră, fredonând un cântec de sirenă. Suprins de deşteptarea ei neaşteptată şi întrebat de ce făcuse asta, bărbatul răspunsese simplu:

– Nu ştiu.

Fruntea Lousei se încreţise a neîncredere. Se ridicase în şezut, strângându-şi genunchii la piept, şi îi făcuse semn să ia loc lângă ea, pe canapea.

– Alex, ce se întâmplă cu noi? Adică, pot să înţeleg glumele nepotrivite, dar să mă săruţi în somn… Asta nu e în regulă, chiar şi pentru tine.

– Ştiu.

Louise nu putuse să se oprească din zâmbind, auzindu-l:

– Te sperie? Orice ar fi lucrul acesta dintre noi? Sau eu? Eu sunt cea care te sperie?

Alex o privise, mijindu-şi ochii, şi gândindu-se foarte serios la cuvintele ce urmau să-i iasă pe gură.

– Cu siguranţă nu eşti tu cea care mă sperie, conchisese el.

Întrebările ei îl luaseră prin suprindere. Se aşteptase ca Louise să ţipe, să-l îmbrâncească, să-l înlăture de lângă ea, în nici un caz să-l oblige să răspundă la cele 20 de întrebări năstruşnice ale ei.

– Ei bine, va trebui să încetezi, adăugase ea. Nu e corect.

Se ridicase de pe canapea, întreptându-se către ieşire, iar bărbatul ştiuse că dacă i-ar fi permis să-l îndepărteze din viaţa ei, regretul şi remuşcările nu i-ar mai fi câştigat niciodată un loc în apropierea Louisei.

Mai repede decât ar fi putut clipi, Alex o ţintuise de uşă înainte ca degetele ei să atingă clanţa şi îi şoptea în ureche:

– Pot să fac ceea ce vreau, când vreau, cui vreau, Louise. Nu am de gând să mă opresc doar pentru că tu crezi că nu este corect.

Femeia îl privise cu ochi neîncrezători. Cu siguranţă, aceasta nu era reacţia pe care o aşteptase de la el.

– Nu este corect faţă de el.

– Dar el nu este aici, nu-i aşa? Niciodată nu este.

Îi permisese să rămână în seara aceea. Se afundase sub cuverturi, iar el se aşezase confortabil deasupra lor, privind-o cum aluneca în lumea somnului. Îi promisese că nu o va mai săruta; Louise alesese să-l creadă pe cuvânt.

Alex putuse să identifice momentul exact când respiraţia ei devenise constantă şi profundă, semn că adormise în cele din urmă. Se uitase la ea cu uimire, trecându-şi vârfurile degetelor peste pometul ei, jucându-se cu o şuviţă de păr ce-i alunecase peste faţă. Mai devreme, dintr-un impuls nebunesc şi pur masculin, îşi riscase gratuit relaţia cu femeia pe care o iubea. Desigur, Louise era căsătorită cu Darren şi îndrăgostită de Marius şi, din câte îşi putea da el seama, mai mult decât ceea ce îi oferea deja – prietenie –, femeia nu putea să rupă din sine. Se mulţumea însă şi cu atât. Pentru că prietenia ei era a lui şi a nimănui altcineva. Poate că îşi dăruise inima şi trupul altor bărbaţi înaintea lui, dar mintea ei, bunătatea, candoarea şi toate secretele ce o făceau irezistibilă celorlalţi, erau ale lui. Înconjurându-i talia cu braţul, Alex o trăsese mai aproape de el şi i se alăturase în lumea somnului.

 

– Uită-te la mine. Uită-te la mine, acum!

Încăperea în care îl ţineau închis era curată şi iluminată puternic; primea mâncare de 2 ori pe zi şi îl scoteau să ia aer, într-o curte interioară, o oră în fiecare zi, timp în care îi schimbau aşternuturile şi prosoapele. Dacă nu ar fi fost gardienii şi armele lor ostentative, Alex s-ar fi putut bucura de răpirea aceasta, comparând-o cu o vacanţă. Cu excepţia primei zile, în care i se făcuse un control medical amănunţit şi i se luase sânge, fusese lăsat în plata Domnului. Lorena îl vizitase de câteva ori, mai mult pentru a-şi omorî propria-i plictiseală, dar în rest, Alex putuse să memoreze fiecare centimetru din celula lui şi să-şi şteargă din memorie toate acele ce-ar fi fost dacă. Dacă nu ar fi vrut atât de mult să-i dovedească Louisei că este bărbatul potrivit, sau lui Marius că este omul potrivit sau dacă nu s-ar fi aflat în centrul de comandă din Johannesburg la momentul nepotrivit. Ce-ar fi fost dacă ar fi întârziat 10 minute în dimineaţa aceea la serviciu sau dacă ar fi murit în locul colegilor săi.

Însă, cel mai mult, nu ar fi vrut să ştie că o răpiseră şi pe Louise. Lorena nu-i spusese nimic şi nici el nu încercase să obţină informaţia asta de la ea, dar într-una din zilele în care se întorcea din curtea interioară, privirea sa periferică surprinsese o străfulgerare, un corp ce abia se mai împotrivea, un ţipăt strangulat şi ochii ei atât de verzi implorându-l să facă ceva. Ulterior, abandonat în camera sa, Alex încercase să se convingă de faptul că mintea îi jucase feste, că Louise se afla în siguranţă în Tete, în braţele lui Marius, dar inima lui îi spunea altceva. Iar inima lui nu-l înşelase niciodată atunci când venise vorba de Louise.

Pielea ei era ternă şi îşi pierduse elasticitatea, iar părul ei buclat era acum lipit de scalp, nespălat de cel puţin o săptămână. Cămaşa de spital abia îi acoperea trupul mărunţit şi putea ghici vânătăi alunecând spre interiorul coapselor ei. Nu trebuia să-i ridice tivul rochiei pentru a-şi verifica teoria.

Ochii ei mari vorbeau mai puternic decât o mie de cuvinte. Ar fi vrut atât de mult să traverseze spaţiul dintre ei şi să o strângă în braţe, dar nu era vrednic de ea.

– Eşti bine?

Curios, întrebarea asta îi traversase gândurile de sute de ori de când o văzuse prima dată încarcerată, dar nu el rostise cuvintele. Louise îl privi zâmbind.

– Nu eu ar trebui să te întreb asta?

– Nu eu arăt ca şi când aş fi văzut o fantomă, replică ea.

Adio, bun simţ. Alex o trase spre el şi o strânse atât de tare în braţe, încât putu să jure că îi auzi coastele cedând. Se potrivea acolo. Se potriveau împreună.

– Am încercat să evadez, mărturisi ea. De câteva ori, chiar, continuă ea şoptit, mai ales de când am aflat că eşti aici.

Alex nu încercă să o preseze să continue. Ştia prea bine de ce nu reuşise. Pentru că o prinseseră la timp, pentru că o loviseră şi o ameninţaseră. Pentru că îi ameninţaseră lui viaţa.

– Ce vor de la noi, Lou?

Femeia clătină aproape imperceptibil din cap, mişcarea aproape sleind-o de puteri; Alex îi simţi răsuflarea fierbinte pe gât şi aproape îşi pierdu minţile.

– Nu pe tine te vor, mărturisi ea. Evident, au avut nevoie de tine pentru a-l convinge pe Marius să-şi trimită cel mai bun agent pe teren, iar acum că mă au…

Se aplecă să o privească cu adevărat de când intrase în camera lui. Ştia că nu era încă o tentativă de evadare, Louise nu ar fi pierdut niciodată timpul dacă vieţile lor s-ar fi aflat în pericol, şi mai ştia că sunt supravegheaţi îndeaproape, altfel cineva ar fi intrat până acum în celulă să-i despartă.

– De ce te-ar vrea tocmai pe tine, Louise? Au distrus complet laboratoare ale CoalPoint, au ucis echipaje întregi. Proiectezi arme de distrugere în masă, nu eşti Dumnezeu.

Inocenţa lui aproape că îi frânse inima Louisei.

– Te iubesc, Alex. Ştii asta, nu?

Se aplecă să o sărute, dar ea îl opri, împingându-l uşor în piept. Sărutările lui Alex erau doar ale ei, nu ale tuturor celor care îi urmăreau acum din spatele monitoarelor. Dragostea lui era colacul ei de salvare.

Făcu un pas înapoi, smulgându-se din îmbrăţişarea lui. Bărbatul o privi nedumerit.

– Ce…?

– Ţi-ai pus gorilele să mă taie, să mă înţepe, să mă golească de sânge, să mă violeze până mi-am pierdut vocea ţipând să ai milă, Andrew. Nu o să-mi iei liberul arbitru. Nu o să mă forţezi să-l folosesc pe Alex pentru a-ţi atinge tu ţelurile. Dacă vrei copilul meu, vino aici şi fă-l!

 

Patricia Brenton răsfoi pentru a treia oară pe ziua aceea dosarul ce însoţea cererea de brevetare a unui plămân artificial. CIPC, institutul sud-african de cercetare şi brevetare a invenţiilor, o rugase să îi ajute să auditeze compania ce înaintase cererea respectivă. Dacă informaţiile incluse în dosar erau doar şi pe jumătate corecte, atunci Biometric Millenials, organizaţia ce inventase un plămân artificial cu comportament organic, dăduse lovitura. Iar o firmă necunoscută, lansând pe o piaţă emergentă un produs revoluţionar care ar fi putut salva  vieţile a milioane de oameni, era un pericol pentru economia pe care ea o reprezenta.

Îşi pescui telefonul mobil din poşetă şi apelă numărul-rapid 3.

– Hei, aici Patricia. Da, sunt în Johannesburg, am aterizat ieri noapte. Ascultă, cei de la CIPC au descoperit o adevărată mină de aur. Se lăsă liniştea câteva clipe, apoi femeia continuă: Sau de diamante, da. Râse. Crezi că e prea mult dacă cer o echipă de experţi? Cât mai curând, da. Neapărat un bio-mecanic şi un doctor în medicină generală. Nu ştiu încă în ce categorie să încadrez descoperirea asta şi nu vreau să pierd timpul unui specialist de care nu ne putem lipsi.

Închise.

Dosarul aflat pe biroul său temporar păru să o ridiculizeze. Zborul de la Detroit la Johannesburg, cu toate escalele, durase aproape 19 ore, iar Patricia avea doar un singur rând de haine la ea. Noaptea trecută abia închisese un ochi, afectată de căldură, uscăciunea aerului şi de diferenţa de fus orar. Era obosită şi mintea abia îi mai funcţiona, dar era ceva la dosarul pe care venise să-l investigheze care nu-i dădea pace.

Ezită o clipă, apoi decise că nu încălca nici o lege dacă investiga dincolo de limitele sarcinilor sale de serviciu.

– Serge, bună, rosti ea în receptopul telefonului. Am nevoie de o favoare.

– Patricia, o salută şi el. Ai cumva idee cât e ceasul aici?

– Sunt încă pe fusul nostru orar, Serge, îi răspunse ea, ignorându-i sarcasmul.

Prin receptor se auzi răsuflarea lui întretăiată şi murmur de voci. Femeia care-i încălzise patul lui Serge nu era încântată de întreruperea serii lor.

– OK, ce vrei? îl auzi Patricia interesându-se cu ce ar fi putut-o ajuta.

– Am nevoie de…, ezită pentru o clipă. O adresă, un număr de telefon, un nume, orice punct de pornire. Firma se numeşte Biometrics Millenials.

– Ce-au mai inventat burii de data asta? comentă el din receptor. Floarea-soarelui cu seminţe colorate?

Patricia zâmbi, dar nu zise nimic. Primele ei misiuni o trimiseseră pe tot globul, verificând brevete ce ar fi putut interesa guvernul american. Majoritatea nu ar fi putut fi aplicate nici măcar în gospodăria unui muntean obsedat de OZN-uri. Serge o tachina întruna de atunci.

– Plămânul artificial organic.

– Nu e contradicţie în termeni?

– Datele din dosar sunt extrem de bine argumentate. Orice au dezvoltat sud-africanii, ei sunt convinşi că e the real deal.

Bărbatul mormăi ceva neinteligibil în receptor.

– Încearcă să-mi faci rost de informaţii până joi. Am solicitat o echipă de experţi. Aş vrea să ne apucăm de treabă cum ajung ei aici.

– Lucrez la securitate, Patricia, nu sunt afurisitul tău de detectiv particular.

– Mulţumesc, Serge, îşi exprimă ea gratitudinea sinceră.

– Ai grijă de tine, Pat.

Convorbirea se deconectă. Patricia Brenton luă dosarul de pe masă şi îl aşeză în fişet. Încuie uşa biroului în urma sa şi lăsă cheia la recepţie.

Când părăsi sediul CIPC, afară era noapte şi pentru prima dată de când aterizase în Johannesburg, simţi că poate să respire fără să-i ia foc plămânii. Poate că invenţia celor de la Biometrics Millenials nu era chiar o nebunie.

Fierbinte ca vremea de afară… not

Materiale folosite:

• Ojă Oriflame The ONE Long Wear, nuanţa London Red
• Ojă Avon Gel Finish nail enamel, nuanţa Creme Brulee
• Strasuri şi hârtie adezivă

Intelligence

My baby is back!

Josh Holloway îl interpretează pe Gabriel Vaughn, un fost soldat Delta Force, veteran de război, care se oferă voluntar off-screen pentru implantarea în propriul creier a unui super cip top secret. În timp ce operaţia aceasta nu-i aduce nici o îmbunătăţire de natură fizică, din punct de vedere mental personajul nostru devine „noul pas în evoluţia spionajului”, un fel de super-calculator capabil să discearnă şi să decidă, conectat în direct la toate reţelele de informaţii. Cum anume se conectează la aceste reţele şi cum îşi filtrează informaţia nu ne este prezentat exact, dar cea mai mare abilitate a lui Gabriel este aceea de a „proiecta” (rendering) o anumită scenă de investigaţii. Ceea de ne ajută să înţelegem că Intelligence nu face referire la „inteligenţă superioară”, ci, mai degrabă, la ceea ce înseamnă să poţi dobândi informaţiile potrivite şi cum să le aplici.

Numit erou, dar considerat nesăbuit şi câteodată insubordonat de către şefa sa, Lilian Strand (interpretată de Marg Helgenberger, Catherine Willows din „CSI”), este plasat în grija unei agente a Serviciilor Secrete americane, Riley Neal (Meghan Ory, Ruby/Red Riding Hood din „Once Upon a Time”), a cărei misiune este să-l ţină în viaţă cu orice preţ. Motivul? Gabriel e badass fără să-ţi facă fundul arşice. Poate privi oamenii din jurul său, scanând chipurile şi accesând toate datele disponibile despre o anumită persoană, atât timp cât aceste date se află în reţeaua informatică. Toate device-urile conectate la internet fac parte din arsenalul lui. Datele video apar sub forma unor proiectări holografice prin care Gabriel se poate deplasa; aşa numita cyber-randare. Chiar dacă nu ştim cum anume face asta, metoda de prezentare este cu siguranţă câştigătoare.

Alt plus îl reprezintă veşnica formulă a partenerilor din filmele/serialele de acţiune: Gabriel şi noua sa gardă de corp îşi consolidează relaţia prin persiflare, mereu prezenta tensiune sexuală şi salvarea reciprocă a pielii în timpul situaţilor de criză. Cu toate acestea, chiar dacă acest aspect al poveştii este atât de previzibil, interpretarea lui Josh Holloway (Sawyer din „Lost”) este excepţională, iar personajele interesante şi credibile.

Pe lângă Josh, Meghan şi Marg, din distribuţie mai fac parte John Billingsley (Dr. Phlox din „Enterprise”), Lance Reddick (Phillip Broyles din „Fringe”), Peter Coyote şi Zuleikha Robinson (Jazira din „Hidalgo”/Ilana din „Lost”).

Fiind un serial de acţiune, o bună parte din scenariu este consumată pe scenele cu bătăi şi împuşcături, fără să fie, însă, prea grafice şi prea dese. Episoadele prezintă personajele, le lasă timpul de a se dezvolta pe sine şi povestea şi reuşeşte, făcând paşi de bebeluş, să explice abilităţile lui Gabriel fără a te îngropa sub un maldăr de idiomuri de specialitate IT. Din păcate, cineva de acolo, din America, a considerat că nu sunt suficienţi oameni pasionaţi de „Intelligence”, serialul fiind anulat după doar primul sezon. Dacă doriţi să urmăriţi un serial în care să nu investiţi prea mult timp, cele 13 episoade sunt mai mult decât suficiente şi, lucru foarte important, au sens, spre deosebire de alte seriale asemănătoare.

Obsesia săptămânii: Salute

Melodie mai feministă nu am mai auzit de multă vreme. Noul pop grup british Little Mix face o treabă extraordinar de bună, iar fetele astea au nişte voci incredibile. Deşi versurile nu vorbesc despre o operaţie pe creier, ca întotdeauna, cuvintele deţin puterea:

„You think we’re just pretty things/You couldn’t be more wrong/(We’re standing strong, we carry on)/Knock us but we keep moving up/Can’t stop a hurricane, ladies it’s time to awake!”

Snowflakes in May

Yup, am făcut-o si pe asta. Mi-am cumpărat de aici un set de primer şi top coat UV. Lampa UV am achiziţionat-o de la unul dintre magazinele care vând produse low end pentru nail art şi m-am pus pe treabă.

Manichiura semipermanentă rezistă de aproape 3 săptămâni pe unghii, cu o uşoară estompare a luciului lacului de unghii, pe când sclipiciul şi decal-urile s-au ciobit după 3-4 zile.

Nuanţa de albastru este o ojă normală din gama The One de la Oriflame, aplicată direct peste primer. Am aplicat lacul incolor UV şi mi-am copt degeţelele 3 minute la lampă. Am plusat cu decal-uri (abţibilduri pentru unghii) şi un lac cu sclipici, nuanţa Sparkle, de la Miss Sporty, pe care o puteţi achiziţiona de la eMag.

Alegerea Louisei

Laptop nou, oameni dragi. Deci, capitol nou 🙂

Capitolul 9: Nepământeanul copil

 

Ucide.

Ascunde.

Distruge.

Tăcerea devenise cântecul ei de leagăn. Chemarea aceea tandră fusese lucrul care o adusese înapoi de pe tărâmul celor dispăruţi, care îi vorbea numai ei şi care o liniştea. În tăcere nu exista nici durere, iar durerea fusese unica ei constantă zile în şir, până când Louise încetase să mai numere clipele. Iar din tăcere nu izbucneau nici trecutul şi nici visele. Nici gemete de durere şi nici ţipete de furie. Întâmpinase tăcerea şi se lăsase acceptată de ea. Atât de liniştită şi de senină, tăcerea fusese singurul lucru pe care nu i-l putuseră lua.

Asta era ceea ce înţelegea acum Louise cel mai uşor, singurul lucru pe care îl mai recunoştea. În afară de întunericul pătrunzător, tăcerea era doar celălalt companion care nu se dezlipise de ea în tot acest timp. Cadenţa apăsată a paşilor ce se apropiau de temniţa ei, foşnetul crengilor lovind zăbrelele ferestrei dincolo de ziduri şi frigul care îi amorţea trupul în întregime… Toate aceste lucruri, micile ei bucurii acum, erau liniştitoare, vindecătoare, dar nu la fel de mult precum tăcerea. Prietena aceasta incoruptibilă de ceilalţi rămăsese unicul lucru care nu o părăsea în nici o seară, când nimeni nu se aventura să-i tulbure somnul.

Tăcerea venea întotdeauna învăluită în întuneric, înfăşurând-o ca într-o pătură. Louise fusese încolţită, capturată şi torturată. Pentru ceilalţi, era doar o curiozitate nepământeană, ceva cu aspect uman, care-i păcălise atâţia ani. Pentru asta, primea la schimb zâmbete mulţumite şi mâini însângerate. Ţipete şi durere, întuneric şi tăcere. Nu singurătate şi nici milă. Încăperea în care o ţineau atunci când nu experimentau pe ea era scundă şi îngustă, un fel de cavou luminat doar printr-o fereastră zăbrelită, cu pereţi goi şi podele reci. Zidurile cuştii sale îi provocau în fiecare noapte frisoane, iar Louise ştia prea bine că nu exista nici un motiv să i se permită un strop de căldură. Căldura însemna un început de simpatie, iar simpatia putea fi atât de uşor convertită în milă. De la milă la îndurare mai era doar un pas, iar Andrew nu mai voia să-i arate niciodată îndurare.

O săgetare îi traversă braţul stâng, destul de puternic încât să uite de celelalte răni. Să verifice restul leziunilor mai grave ar fi fost inutil, deoarece sub nici o formă, în starea în care se afla, Louise nu ar fi putut accelera procesul de vindecare. Capsula de plutoniu care o alimenta cu energie îi fusese îndepărtată încă din primele momente ale încarcerării sale, iar acum abia mai funcţiona la minimum. Dacă nu ar fi durut-o fiecare oscior din trup, probabil că ar fi pufnit-o râsul. Era umană, poate mai mult acum decât ca altădată, iar ei continuau să o disece şi să încerce să găsească o explicaţie pentru existenţa ei când o despuiaseră de tot ce o făcuse specială înainte.

Ştia că mai fuseseră alţii înaintea ei, le adulmecase esenţa întipărită pentru totdeauna pe pereţii carcerei sale, dar ştia, de asemenea, că ea era cea care petrecuse cel mai mult timp închisă în încăperea aceea. Louise refuza să simtă milă pentru ei; încercările la care fuseseră supuşi le frânseseră spiritul, dar, cumva, găsiseră o cale de scăpare. Ea era încă aici. Capul îi atârnă pe umeri, iar femeia se forţă să-l proptească de perete. Ştia că urmau să vină pentru ea. Trecuse aproape o zi întreagă şi nu o scoseseră încă din întunericul în care o aruncaseră. Se întrebă ce îi mai pregătiseră acum. Depăşiseră demult proba lipsei hranei şi a apei. O lăsaseră 3 zile fără apă şi aproape o săptămână fără mâncare înainte de a-şi pierde conştiinţa şi nu fuseseră deloc încântaţi să descopere că, cel puţin, în aspectul acesta, era la fel precum ei. Apoi începuseră să-i prelueze grefe de piele şi reacţionaseră ca şi când ar fi câştigat premiul cel mai mare la loterie. Epiderma Louisei se reconstruise în câteva zile; la fel de repede îi crescuse la loc şi părul pe care ei i-l tăiaseră în ciuda protestelor ei mute.

Se simţea slăbită, iar starea aceasta căreia nu i se putea opune se înrăutăţea pe zi ce trecea. Dacă s-ar fi pus şi numai pentru o clipă în pielea torţionarilor săi, Louise ar fi avansat la recoltarea de organe, dar gândul îi întoarse stomacul pe dos şi se forţă să-şi schimbe direcţia gândurilor. Ştia că nu mai dispunea de suficientă energie nucleară încât să-şi duplice un organ în cazul în care unul dintre ele ar fi încetat să mai funcţioneze. Să se gândească la oamenii de care îi era dor? Mai bine s-ar fi gândit la o soluţie să iasă din situaţia asta, pentru că pe oamenii de care îi era dor îi dezamăgise şi nu mai putea face nimic pentru a îndrepta asta.

Marius o lăsase să se întoarcă în Europa doar pentru că îi servise minciună după minciună şi profitase de sentimentele lui pentru ea pentru a obţine ceea ce-şi dorise. Iar Alex? Pierdut pentru totdeauna pentru că nu ştiuse ce să facă. Planul fusese atât de simplu. Trebuia doar să achiziţioneze o rezervă nouă de plutoniu de la furnizorul ei obişnuit şi să se întoarcă la centru de comandă din Johannesburg. Putea să-l găsească şi singură pe Alex, nu avea nevoie de Darren. Şi totuşi… Se încruntă în întuneric, încercând să-şi amintească ce anume o convinse să facă drumul până la Londra. Dar motivul îi rămase în continuare ascuns. De ce nu putea să-şi aducă aminte?

Ochii Louisei se închiseră împotriva voinţei sale. Timpul petrecut aici îşi pusese încet amprenta nemiloasă asupra ei. Se lăsă să alunece de-a lungul peretelui, sprijinindu-se în braţe, tremurând de la efort. Cu o ultimă licărire, spiritul ei unic se aprinse în ea şi i se prăvăli prin trup asemenea unei unde de şoc, devastatoare şi ucigătoare. Ţipătul i se scurse dincolo de buze fără voia ei, iar Louise realiză în acel moment că faptul că încă mai era în viaţă era mult mai periculos decât dacă ar fi murit deja. Ei aşteptau ceva. Acel ceva care continua să îi alimenteze trupul cu energie în ciuda faptului că inima îi fusese smulsă din piept, acelaşi ceva ce nu o lăsa să dispară. Îi fu ruşine şi silă de ea însăşi pentru că voia să aleagă calea cea uşoară, dacă nu putea să moară ea, atunci să moară ei.

Şi ţipetele ei răsunară apoi neîncetat în toată închisoarea.

Ore mai târziu, uşa care ducea la rezerva Louisei se deschise, iar Andrew făcu câţiva paşi în încăpere, înconjurat de raze orbitoare de lumină asemenea unui înger salvator. Respiraţia Louisei se opri câteva secunde înainte de a-şi face curaj să-l privească; înalt şi impunător, cu trăsăturile parcă sculptate în piatră, îi apărea acum drept adevăratul monstru ce era cu adevărat.

Bărbatul rămase pe loc, ţintuind-o cu privirea. Se ferise de el, ascunzându-se în umbrele încăperii, dar ochii ei furtunoşi îl urmăreau peste tot. Andrew rânji în direcţia ei. Lumina care îl învăluise mai devreme dispăruse, iar Louise realiză că uşa se închisese în urma lui. Erau doar ei doi şi întunericul. Şi mirosul acru de fecale, vomă şi sânge. Rânjetul lui Andrew se lăţi. Dintre umbre, răsuflarea întretăiată a femeii îi aminti de o pisică speriată, cu oasele încordate la maximum. Dacă ar atinge-o acum s-ar frânge?

– Cum te simţi astăzi, draga mea?, o întrebă el, întinzându-se peste spaţiul dintre ei pentru a-i atinge chipul. Mângâierea aceea nu-i aduse însă nici un strop de alinare Louisei. Îşi întoarse privirea şi îşi strânse genunchii la piept; în ciuda frigului din încăpere, degetele lui Andrew pe pielea ei străvezie lăsară urme arzânde. Apoi, de pe chip alunecară peste umărul gol şi, pentru o secundă, părură să se odihnească pe braţul ei învineţit, înainte de a se înfige în carnea sfâşiată. Ţipătul ei îi fu răspuns la întrebare.

Sângele începu să-i alunece în jos pe braţ cu o viteză ameţitoare, rubiniu şi vâscos, atât de nenatural, gheaţă şi foc laolaltă, gata să o consume. Credea că se obişnuise cu durerea, că amorţise definitiv, dar o atingere a lui şi se afla din nou acolo, în camera de tortură, cu ace înfipte în vene, în ochi, tăiată de bisturie, pătrunsă de degete străine, înmânuşate în plastic, sfâşiind muşchiul bucată cu bucată până când nu mai rămăsese nimic, decât un schelet şi un trup ce avea să se vindece. Dar ea, Louise, dispăruse. Îşi muşcă buzele până la sânge pentru a-şi înfrâna gemetele. O despuiaseră de tot ce o făcuse umană, ce rost avea să îi acorde această satisfacţie?

Andrew îşi retrase mâna, surprins de tăcerea Louisei. Întotdeauna fusese vocală, chiar şi înainte de situaţia actuală, iar el adorase reacţiile ei aprinse. Louise avea un foc lăuntric care-l mistuise atunci şi avea nevoie să-l consume şi acum. În condiţiile impuse de el.

– Nici un răspuns?, întrebă el surprins.

Inima Louisei se strânse. Cum ar fi, gândi, să-l atace pe Andrew şi să-l rupă în două aşa cum o făcuse el? Să-i asculte scâncetele de durere chemând-o la somn, să se scalde în măruntaiele lui? Dacă trebuia să meargă la baie, folosea un colţ al încăperii. Dacă îi era foame, Andrew o înfometa şi mai mult. Dacă durerea devenea de nesuportat, tortura se înrăutăţea. Şi totul era perfect normal dacă era în numele ştiinţei.

Louise se ruşină cu puterea pe care Tatăl o exercitase asupra ei. Pentru prima dată în ani, când se trezise cu Andrew şi Lorena lângă patul ei, monitorizându-i semnele vitale, realizase că pierduse controlul propriei vieţi. Tot ce făcuse Tatăl ei fusese în van.

– Nu contează, continuă el. În câteva zile ţi se va alătura un bărbat.

Vorbele lui o lăsară stearpă. Îşi privi braţul ce atârna moale în poală, dorindu-şi ca focul pe care îl simţise mai devreme să izbucnească iar.

– S-ar putea să-l cunoşti. Să ai sentimente pentru el, chiar.

Zâmbetul pe care i-l aruncă o orbi de furie. Inima începu iar să bată nebună.

– Tot ce vreau este să… Cum să îţi explic ca să-mi înţelegi planul pe care îl am pentru tine? Vreau un copil al tău, Louise. Cu el.

Atât. Atât de simplu şi apoi ar fi fost liberă. Un copil. Cu el.

Cum să te prezinţi corect

Bernard Marr, influencer, autor şi prezentator, susţinea nu demult o nouă metodă inovativă de a face o primă impresie mult mai bună la o întâlnire prin a nu te prezenta într-un mod flamboyant.

Da, da, aţi citit bine. Pentru a rămâne în amintirea cuiva drept cineva cu care să-şi dorească să facă afaceri, este important să ştii cum să nu te prezinţi.

Să ştii să te conectezi cu oamenii din jurul tău este una dintre cele mai dificile abilităţi pe care o persoană trebuie să le deţină în mediul de afaceri. Poate fi o experienţă ciudată să ştii că ai captat atenţia unui grup de persoane şi, în acelaşi timp, să te străduieşti să le laşi o impresie bună. E un moment important. Conlocutorul tău poate fi acea persoană care să te ajute să-ţi construieşti cariera sau care să-ţi pună piedici de netrecut de la primul pas. Dacă faci impresie bună, acea persoană te poate recomanda unui client important sau te poate ajuta să obţii contractul pe care îl ţinteai de ceva vreme.

Pe de altă parte, dacă te porţi ca un novice, te poţi înstrăina de cineva care poate avea conexiuni şi relaţii importante. Dacă vrei să arăţi ca un necioplit atunci când intri în vorbă cu cineva, încearcă să eviţi paşii de mai jos:

• Lansatorul de nume. Genul de individ care se prezintă prin a menţiona cunoscuţi sau foşti angajatori. Poate că nu-ţi vei mai aminti numele lui, dar nu vei uita niciodată că odată, la o nuntă, trei mese mai încolo de el, a stat o nepoată de-a doua a unui domn senator care a intrat la puşcărie pentru fraudă.

• Purtătorul de cărţi de vizită. O carte de vizită nu este o prezentare. Dacă îţi arunci cartea de vizită la cât mai multe persoane în cadrul unui eveniment de networking este cel mai rău mod – voluntar – de a te introduce. Deoarece eşti o bucată de carton şi nu o persoană, vei ajunge cât mai repede cu putinţă într-un port-vizit şi vei fi uitat pentru vecie.

• Purtător de cărţi de vizită duble. Să înmânezi două cărţi de vizită cuiva în speranţa că astfel îi încurajezi să te recomande este, într-un mod jovial, cel puţin îndrăzneţ. Ce-ţi mai place să jonglezi cu cariera ta, acrobatule!

• Incoerentul. De îndată ce i se oferă ocazia să vorbească, nu mai tace din gură: eşti pus la curent cu povestea vieţii lui, cum a ajuns să aibă loc această întâlnire, cum şi-a cunoscut soţia, care sunt calităţile care îl recomandă, de ce s-a lăsat de fumat, de ce a plecat de la ultimele 3 locuri de muncă…

• Informatorul. Dacă doar ce am făcut cunoştinţă, nu trebuie să ştiu întreaga poveste despre cum ţi-ai construit afacerea sau cariera, toate diplomele şi distincţiile sau numele de domnişoară al pisicii tale. Împărtăşeşte-mi doar elementele de bază.

• Peştele flasc. Poate că sunt de modă veche (am citit, respect şi, uneori, cui are urechi să asculte, recomand cartea asta), dar sunt de părere că o strângere de mână slabă reprezintă un minus atunci când faci cunoştinţă cu cineva. O strângere de mână fermă transmite încredere.

• Berbecul de luptă. Opusul peştelui flasc, berbecul de luptă este acel individ atât de încrezător în forţele proprii (a se citi şarmul său mirobolant) încât crede că îşi poate face loc în orice situaţie sau conversaţie fără să fi fost în prealabil invitat. Dacă vrei să te alături unei conversaţii în desfăşurare, aşteaptă să fi recunoscut înainte de-ţi da cu părerea.

• Zombie-ul digital. Dacă participi la un eveniment de networking sau la o întâlnire de afaceri de orice fel, nu te lăsa absorbit de telefonul tău atât de mult încât să nu mai fi atent la ce se discută.

Cum să te prezinţi corect printr-un simplu pas?

În loc să te prezinţi prin ceea ce faci, prezintă-te prin cei pe care îi ajuţi. Ca în: „Bună, numele meu este Oana şi îmi ajut colegii din management să recruteze pentru poziţiile deschise în departamentele lor, în timp ce dezvolt planuri de evoluţie profesională”.

Gata. Ştii cine sunt, ce fac şi, mai important, dacă te pot ajuta 🙂

Decadenta ciocolată

Acum o lună şi ceva mergeam cu boyfriend la o zi de naştere. Nimic fancy, eram printre prieteni, la sărbătorită acasă. Eu începusem dieta minunată dictată de nutriţionist (fără făinoase, paste, porc şi dulciuri şi numai la anumite ore) şi mă ţineam departe de orice tentaţie. Până s-a deschis frigiderul şi s-a pus minunăţia pe masă. Cum ce minunăţie? Asta:

Reţeta pentru tortul de ciocolată (căci da, ceva mai decadent decât ciocolata nu există pe lumea asta şi cum întotdeauna vrem să ne depăşim limitele, s-a inventat o prăjitură de 3 x decadentă) în 3 straturi este:

Ingrediente:

• 1 l lapte
• 500 ml smântână lichidă/întăritor lichid pentru frişcă
• 30 g gelatină
• 50 g unt
• 20 biscuiţi Oreo sau asemănători [eu am folosit unii numiţi Master, din Auchan, au mers la fel de bine]
• 200 g ciocolată amăruie/2 ciocolate negre  [75% cacao]
• 200 g ciocolată cu lapte/2 ciocolate cu lapte
• 200 g ciocolată albă/2 ciocolate albe

Procesul propriu-zis:

Se iau biscuiţii şi se bat bine cu făcăleţul [dacă aveţi nervi şi vreţi să îi descărcaţi] sau se fărâmiţeaza la blender, dacă sunteţi leneşe sau nu aveţi forţă în braţ :D.

Se amestecă laptele cu întăritorul pentru frişcă într-o oală mare şi se lasă să respire.

Topiţi untul şi îl adăugaţi într-un vas mare peste biscuiţii fărâmiţaţi în prealabil. Se încorporează untul ca la blatul de cheesecake. Se tapetează fundul unei tăvi cu fund detaşabil [doar fundul, nu şi marginile] cu compoziţia obţinută din mixul biscuiţi-unt şi se dă la frigider.

Într-o crăticioară se adaugă ciocolata amăruie mărunţită cu 500 ml compoziţie lichidă [laptele cu întăritorul pentru frişcă] şi 10 g gelatină şi se amestecă, pe aragaz, la foc mic, până se topeşte complet ciocolata. Se lasă la răcit până încercaţi cu degetul, iar compoziţia astfel obţinută e suficient de călduţă cât să o puteţi turna peste blatul de biscuiţi în tavă şi să o daţi la frigider cu încrederea că nu o să vă pocnească nimic p e acolo 😀 Aşteptaţi o oră să fiţi sigure că s-a întărit suficient, astfel încât să puteţi continua cu următorul strat de ciocolată.

Pentru straturile de ciocolată cu lapte şi ciocolată albă se repetă acelaşi procedeu, având grijă să aşteptaţi ca de fiecare dată stratul precedent să fie întărit. Nu de alta, dar nu ne dorim să se pătrundă straturile între ele. Se lasă la răcit cel puţin 4 ore, de preferat peste noapte.

Gustul a fost yum-yum!

Dificultate la preparare: 2 (pe o scară de la 1 la 10, 1 fiind foarte usor, iar 10 foarte dificil)

Durată: 3 ore

Antrenează-te cu Lumosity

Zilele trecute am deschis un nou tab în browser (nu ştiu cum, nu mă întrebaţi), unde am descoperit lumea minunată a Lumosity, un tool online prin intermediul căruia îţi poţi antrena creierul să facă multe lucruri îndrăzneţe, precum să se concentreze la mai multe taskuri deodată, să-şi antreneze memoria sau să ia decizii rapide şi corecte.

Antrenamentul se face cu ajutorul unor joculeţe intuitive: viteza ţi-o testezi prin potrivirea unor cartonaşe într-un anumit interval de timp, modul de a gândi se calculează în funcţie de cum garezi nişte trenuleţe, iar memoria ţi-o antrenezi încercând să-ţi aminteşti imaginile care se perindă pe ecran.

Ca să te conectezi ai nevoie doar de o adresă de email validă sau, dacă suferi de lene cronică – precum subsemnata – şi nu vrei să-ţi introduci datele manual, ţi le poţi importa şi din Facebook. Singurul dezavantaj la acest instrument (avantajele lui nu s-au putut demonstra ştiinţific, deocamdată) este faptul că trebuie plătit pentru a fi accesat. Mai multe detalii aici.

Obsesia săptămânii: Take me to church

Este genul de melodie care rămâne cu tine mult timp după ce nu o mai auzi, iar clipul aduce în discuţie situaţia mereu actuală a homofobiei.

„Myth”-concepţii comune – partea I

Fiecare dintre noi s-a întâlnit cel puţin o dată în viaţă cu o vorbă, un adevăr general valabil sau un leac băbesc pe care nu l-am putut contracara cu date ştiinţifice. Astfel încât data viitoare când mai auziţi vreo prostioară, puteţi interveni liniştiţi cu o vorbă de duh inspirată de aici 😀

• Vomitoriu. Nicidecum încăperea folosită de romani pentru orgiile bahice, ci este locul pe unde ieşea lumea din circ la terminarea spectacolului.
• Diferite părţi ale limbii. Staţi liniştiţi, nu există secţiuni diferite pentru fiecare gust pe care îl simţim în gură atunci când gustăm ceva.
• Ventilator pornit pe timpul nopţii. Un mit sud-coreean atestă că un ventilator lăsat pornit pe timpul nopţii poate fi mortal. Improbabil să te vătămeze corporal, poate doar dacă îl iei cu tine în pat.
• Rechinii nu se îmbolnăvesc de cancer. Oh, de am putea afla de la ei leacul pentru această boală. Din păcate, până şi rechinii fac cancer de piele.
• Găurile negre. Nu chiar „găuri”, ci doar obiecte extrem de dense, cu o forţă gravitaţională imensă.
• Somnambulii. In cazul în care cineva cunoscut se dovedeşte a fi somnambul, în ciuda tuturor miturilor cunoscute omului, cel mai bine ar fi să-l treziţi. Va fi uşor confuz, dar mai bine asta decât să se rănească în somn.
• Cică Napoleon ar fi fost scund. Asta e o poveste lungă pe care o învăţăm încă din şcoală. Însă la 1,70 m, Napoleon era peste medie de înalt pentru acele vremuri.
• Taurii urăsc culoarea roşu. Asemenea câinilor, taurii nu pot distinge culorile. Ei reacţionează însă la mişcările provocate de pelerina toreadorilor, percepând-o ca pe o ameninţare.

Dacă e martie, e verde :)

Nu mai ascund pentru nimeni pasiunea mea pentru culoarea verde, iar de când cu venirea primăverii am de gând să abuzez de ea mai mult ca oricând. Dovada, mai jos:

 

 

Valentine’s pink

Surprinzător, cei de la Oriflame au lansat o gamă (Very Me New York) de lacuri de unghii extrem de rezistente. Mi le-am făcut miercurea trecută şi au durat până duminică, atunci când mi le-am curăţat.

A fost nevoie de 2 straturi de ojă (Very Me New York, nuanţa Pink Blush) pentru a fi complet opacă pe unghie, iar aplicarea a fost uşoară, fără a se produce striaţii. Am dat un strat de lac de unghii de la Avon (Bază pentru netezirea unghiilor) pentru un plus de strălucire.

Deşi nu se poate vedea bine din poze, culoarea prezintă şi puţin sclipici movuliu. Culoarea aduce niţel a acadelele copilăriei mele şi mi-a fost aproape imposibil să nu-mi ling degetele 😀

 

 

13 trăsături de personalitate ale angajatului dezinteresat

1. Plângerile constante. Angajații dezinteresaţi protestează întotdeauna și nimic nu este suficient de bun pentru ei vreodată.
2. Găsitul de scuze. Angajații dezinteresaţi nu-și asumă responsabilitatea pentru acțiunile lor și întotdeauna găsesc scuze.
3. Lipsa entuziasmului. Atunci când se iveşte o sarcină nouă sau un proiect, acest angajat este întotdeauna cel mai puțin entuziasmat.
4. Nu-i ajută pe ceilalţi. Întotdeauna se eschivează spunând că nu e treaba lui și nu e niciodată dispus să ofere sprijin.
5. Bârfitor. Bârfa distruge moralul și echipa dinamică şi creează bisericuţe în cadrul companiei.
6. Mincinos. Un angajat care minte şi inventează povești este într-adevăr periculos pentru echipă.
7. Atoateştiutor. Angajaţii dezinteresaţi se comportă de parcă ei sunt singurii care deţin adevărul absolut şi că sunt mai buni decât restul lumii.
8. Independent. Angajații problematici sunt setaţi să lucreze singuri, în timp ce pentru a avea succes ca echipă e necesară colaborarea.
9. Iresponsabil. Angajații dezinteresaţi ratează dead-line-uri, întârzie la muncă şi îşi încalcă promisiunile.
10. Nu au inițiativă. Angajaţii pasionaţi iau iniţiativa, în timp ce aceia dezinteresaţi doar aşteaptă să li se spună ce să facă în continuare.
11. Nu au nici o curiozitate. Angajații leneşi nu sunt dispuși să pună întrebări sau să învețe lucruri noi.
12. Dezinteres faţă de dezvoltarea personală. Nu investesc în sine pentru a deveni oameni mai buni și să crească în cadrul companiei.
13. Distras. Angajaţii buni știu cum să rămână concentraţi la ceea ce fac, iar cei dezinteresaţi sunt uşor de distras.

Angajaţii dezinteresaţi nu suportă o cultură organizaţională sănătoasă, deoarece nu înţeleg rolul jucat de aceasta în succesul pe care urmează să-l aibă la serviciu.